O carte spectacol

Unul din cele mai interesante fenomene apărute după 1989 a fost, în literatură, în teatru și-n cinematografie, căderea tabuurilor erotice. Până atunci, cenzura comunistă tăia, în această privință, tot, și ca să dai peste o scenă cât de cât erotică, trebuia să cobori la clasici, la Rebreanu, de pildă. (Și-mi aduc aminte cu delicii cum, bibliotecar al unității militare unde-mi satisfăceam stagiul cu termen redus, eram uimit ce citită era Răscoala; veneau „trupeții”, o împrumutau și, după o zi, aduceau ditamai romanul înapoi. Până m-am prins care era șpilul: cartea se deschidea automat la episodul violului Nadinei. Nici bromura din ceai nu împiedica bravul soldat român să participe imaginativ la pasajul respectiv...).

Dacă în proză mai mergea cum mai mergea, în poezie, în dramaturgie și-n film restricțiile nu iertau nimic. Doar Emil Brumaru și Mircea Dinescu mai reușeau să strecoare cât de cât, bine acoperită, câte-o imagine sexy („Mai știi cum te strigam pe-atunci? «Icoană cu picioare lungi»” - Mircea Dinescu). Cea mai afectată din acest punct de vedere era cinematografia cu subiecte inspirate din stricta actualitate. De exemplu, nu exista, pe tarlale, în uzine, în mediul didactic sau oriunde se turnau poveștile respective, actul numit sărut, de parcă buzele protagoniștilor erau infectate iremediabil cu microbi, bacili și viruși fatali. Ceea ce nu era prea departe de adevăr...

În schimb, după căderea Cortinei de Fier, a existat în domeniile pomenite mai sus un adevărat, compensatoriu, dezmăț erotic într-o asemenea proporție, încât Alex Ștefănescu a putut număra în cartea unei debutante de câte zeci de ori e pomenit, pe șleau, numele de origine slavă (după unii, de origine dacică...) al suavului organ feminin de reproducere.

Mă grăbesc să adaug că nu acesta e cazul volumului pe care-l prefațez. Deși titlul său, Cum să ai orgasm în 3,5 pași, numai spre suavități nu ne trimite, trebuie spus din start că Liviu Alexa nu cade niciodată în vulgaritate, ci-și subminează, lucid, tentațiile descriptive prin ironie și sarcasm. Iată, de pildă, cum e văzut amorul în comunism: „să-mi fie dor de țâțele tale ca de un mag Kashtan,/ să plângi când plec ca-ntr-un film coreean,/ să mă dorești, fără pâine, ca pe-o salată de boeuf,/ să-mi ronțăi urechile ca pe niște biscuiți expirați de Chindia,/ să-mi miroși subrațele ca dopurile de bere metalice cu rochie de cauciuc/ din zahanaua de pe Teilor.../ asta e dragostea”.

Trăim, vrem, nu vrem, în epoca computerelor și nimic din ce-i contemporan nu-i e străin poeziei. După știința mea, e prima oară când în lirica românească, prin versurile lui Liviu Alexa, pătrund într-o asemenea proporție sintagme și expresii de felul „Cerul e o imprimantă”, „Dragoste în vremea SMS-urilor”, „duty free”, „check-in”, „Apple”, ba până și un cuvânt care pare că n-are ce căuta în poezie („menstruație”) e salvat printr-o tulburătoare imagine: „Când sufletului meu îi vine menstruația, arareori ies din casă./ Nu vreau să mă vadă lumea cum umblu cu toate lacrimile pe afară”.

Desigur, la o privire atentă, se pot observa anumite influențe de lectură din clasici, precum în Când nu am somn, unde există un soi de Bacovia expandat, sau în splendidul, arghezianul psalm Cerere.

Sigur că poetul e conștient că merge pe o sârmă subțire și că orice pas greșit îl poate arunca în abisul non-poeziei. Dar echilibrându-se mereu cu acea bară orizontală de care se folosesc acrobații la mare înălțime, ajunge în siguranță la capăt. Scurt spus, impresia ultimă e că avem în toată această carte-spectacol (fiecare poem e însoțit de o imagine edificatoare) un autor original, pe deplin format, care prin Cum să ai orgasm în 3,5 pași sare dintr-odată pe primele rafturi ale liricii românești de azi.