Când Liviu Alexa m-a rugat să-i citesc cartea, din perspectivă psihologică și culturală, pentru un feedback direct, m-am hotărât să o fac, lăsând însă la latitudinea autorului dacă face feedbackul public sau nu. Asta pentru că sunt, la rândul meu, curios cum își înțeleg jurnaliștii de astăzi domeniul și cum se raportează la schimbările care au loc în cadrul acestuia. Spațiul public este grevat acum de patru mari forțe: simțul comun, religia, știința și pseudoștiința. Iar în acest spațiu, pseudoștiința devine tot mai puternică, deoarece celelalte forțe sunt mai puțin eficiente, din diverse motive, pe care nu le discut acum aici, în a utiliza noile mass-media.

Așadar, în ce paradigmă psihoculturală văd eu lucrarea de față?

Din zorii umanității, uitându-se în jur, unii oameni au văzut lumea în schimbare, iar unul mai reflexiv, numit Heraclit, a conchis că singurul lucru stabil este schimbarea însăși, inițiind astfel un demers filosofic și cultural de gândire asupra lumii (ionian). Alții, uitându-se la aceeași lume, au văzut stabilitatea, iar unul la fel de reflexiv, numit Parmenide, a conchis că schimbările sunt doar aparențe, generând astfel, la rândul lui, un demers filosofic și cultural de gândire asupra lumii (eleat). De atunci, marile curente de gândire se regăsesc dominant în una sau alta din aceste două paradigme, la momente cruciale, minți de anvergură încercând și o oarecare sinteză între ele (Aristotel, Toma din Aquino, Hegel).

Liviu Alexa reflectează în această carte la propria lume, mass-media. Reflectează dominant heraclitic/ionian, cititorul având adesea sentimentul că participă într-un film care îți implică toate simțurile, derulat cu rapiditate. Dar la momente neanticipate, brusc, textul devine parmenidian/eleat – ca atunci când se face referire la Dumnezeu –, generându-se astfel momente de ruptură în flow, care te forțează să fii la rândul tău reflexiv. În aceste demersuri, miza mare nu este adevărul, ci variante ale sale, așa cum sunt ele înțelese de autor, înțelegeri care îi dau sensuri și semnificații proprii. Omul – deci inclusiv Liviu Alexa, cel care a primit like pe Facebook de foarte de sus... – are nevoie nu de adevăr, ci de sensuri/semnificații. Adevărul, în diverse forme, ți le poate oferi, dar nu orice are sens/semnificație este și adevărat.

Liviu Alexa își construiește aici propriile sensuri/semnificații, căutând sincer fațete diferite ale adevărului, și le împărtășește, poate chiar le propune, și cititorilor. Unii le vor accepta, alții, în procesul de respingere, își vor construi propriile sensuri/semnificații, în final, paradoxal, cartea atingându-și rolul cultural pentru oameni, indiferent că sunt sau nu sunt de acord cu mesajul textului. În plus – iar asta îmi place mult –, textul nu vine cu o forțare de sinteză a celor două paradigme (heraclitic/ionian vs. parmenidian/eleat) în abordarea domeniului specific (mass-media), ci o lasă ca o provocare pentru cine simte nevoia și/sau poate să o facă!